Faceți căutări pe acest blog

vineri, 26 octombrie 2012

George Ene - Geneză



5. G e n e z ă

                       „Da, de la Roma venim, scumpi şi iubiţi compatrioţi
                       – din Dacia Traiană! Se cam ştersese diploma noastră
                       de nobleţe: limba, însă, am transcris-o în literele de aur
                        ale limbilor surori”.
                                                         MIHAIL EMINESCU


Fetele cuminţi ale bărboşilor daci,
plecaţi la războaiele cu romanii,
au învăţat de la mumele lor
să le acorde învingătorilor
toată atenţia –
să nu cumva să se pună rău cu duşmanii.
Şi mai de frică, mai din dragoste,
aceste fete ascultătoare şi viteze
i-au îmblânzit pe războinici,
i-au şi cucerit prin bunătatea, hărnicia
şi frumuseţea lor,
după care le-au pus pe umeri fii şi fiice,
şi pe capete, mai către bătrâneţe,
câte-o căciulă miţoasă de oaie,
încât foştii vajnici învingători,
de bună voie şi nesiliţi de nimeni
s-au numit “romani cu căciulă”, adică,
în scrierea modernă români,
cu â din a, spre a se deosebi de romanii
care s-au risipit prin ţărâna Imperiului.
Şi nu şi-au mai schimbat numele
în veac să nu-şi supere soaţele,
poate şi ca recunoştinţă
pentru grija pe care acestea le-o purtau,
pentru mâncarea bună cu care-i întâmpinau
pe când veneau de la feluritele lor treburi
dar, mai ales, pentru statornica lor iubire.

Şi-uite-aşa, în casele bărboşilor daci,
luate cu japca de “romanii cei fără de căciulă”,
au locuit, de-a valma, urmaşi după urmaşi:
fiii, nepoţii, strănepoţii şi străstrănepoţii
femeilor dace şi-ai “romanilor-căciulari”
cunoscuţi şi recunoscuţi de către toată lumea,
mult mai încoace,
cu numele de ROMÂNI.

 George Ene

Jianu Liviu-Florian - Îmi place să fiu…



Îmi place să fiu…

Îmi place să fiu fericit.
Până şi în nefericire
Mă simt într-al noulea cer,
Când mă gândesc
Ce bine o duc
In comparaţie cu atâţia nefericiţi.
Desigur,
Sunt şi momente de slăbiciune,
In care mă consider  persecutat de atâta fericire,
Am crize de identitate,
In care îmi dau seama
Ca atâta fericire, pur si simplu, nu mă mai încape,
Dar in general
Sunt un om fericit obişnuit
Care ştie ca este posesorul
Întregii fericiri din univers.

Tot dau din ea,
Şi întreb apoi în stânga şi în dreapta
Cum va simţiţi?

Aşa şi aşa!
Mi se răspunde.

Ce ţi-e şi cu fericirea asta!
Cu cât dai mai mult din ea,
Cu atât primeşti nefericire mai multă!

 Dar ştiţi,
Până şi în nefericire
Mă simt, în comparaţie cu aceşti nefericiţi,
Fericit…
  
26 octombrie 2012
Jianu Liviu-Florian

FIR DIRECT

Singurul lucru pe care îl întreb pe Dumnezeu
Este dacă face bine.

Dacă face bine,
Altceva nu mă mai interesează.

Are o Lume întreagă pe cap.
Are toată Lumea în pază.

Mă gândesc cu groază
Ce ar însemna să fiu Dumnezeu.
Şi în loc de a-mi onora  răspunderile din această ipostază,
Să scriu poezii
Când îi este Lumii mai greu.

De aceea,
Îi dau telefon  lui Dumnezeu,
Şi îl întreb:
-          Ce mai faci, Doamne? Bine?
-          Bine.
-          Mă bucur să aud asta. Ai grijă, Doamne, de tine!

26 octombrie 2012
 Jianu Liviu-Florian


Ca între bărbaţi
Lui P. B.  si I. E. P.

Scrisul lor venea
Chiar şi între femei
Ca de la bărbat la bărbat.
Avea ceva
Din odihna tâmplarului
Peste rindea.

Mâinile lor erau bătătorite
De mersul  creionului,
Şi inimile lor
Urcaseră între tâmple.

Aşa îmi vin în moalele capului.
Ca nişte patriarhi fumători,
Ce-şi beau vinul singuri,
În văduvia  de o pătură fără găuri a patului,
Până  se îmbătau cu parfumuri de flori.

Patrel şi Ioan
Doi bucuroşi ai caznei
De a-şi  scoate mâinile din soba cu lemne,
Ca  să ne încălzească sângele  îndoit cu  apă
Pe jarul de  semne…

26 octombrie 2012
 Jianu Liviu-Florian


Povestea locuinţei unui poet
Într-o bună zi, Dumnezeu a întâlnit un poet şi l-a întrebat:
-          Dacă ŢI S-AR DA CUVÂNTUL CARE DESCHIDE ochii, urechile, şi inimile, ce ai face?
-          Nu l-aş folosi, a răspuns poetul.
-          De ce?
-          Dacă ochii  nu învaţă să vadă, urechile, să audă, şi inimile, să cunoască, singure şi nesingure, de ce le-aş sili eu să o facă?
-          Nu ţi-ar fi milă de oameni?
-          Tocmai pentru că îmi este milă de ei, nu îi voi sili să vadă, să audă, şi să simta ceea ce  nu vor.
-          Şi atunci, dacă refuzi să foloseşti cuvântul cel atotputernic, ce vei face?
-          Voi vorbi oamenilor cu cuvintele mele fără putere, până când voi ajunge, dacă voi ajunge vreodată, până la ochii, urechile, şi inimile lor. Eu, Doamne,  sunt doar un copist şi  - cu rindeaua creionului meu, şi a inimii mele dintre tâmple - un tâmplar şi în/tâmplar al cuvintelor care vin să mă înlocuiască…
Dumnezeu nu a zis nimic. Dar a lăsat să vină libere, din Copacul Universal, asupra bunului tâmplar,  sublimele esenţe şi energii de în/locuire.

26 octombrie 2012
 Jianu Liviu-Florian


joi, 25 octombrie 2012

George Ene - Sfântă şi dulce Limbă Română



4. Sfântă şi dulce Limbă Română

Sfântă şi dulce Limbă Română,
Maica noastră cuminte şi bună,
        Ce te doare?

C-o dădurăm acum pe Engleză,
Precum altădată pe Franceză,
        Asta-i, oare?

Tot tu ai rămas Cloşcuţa noastră
Ce-şi adună puii sub fereastră,
        Şi-i bine!

Noi te rostim cu buze de miere
Căci românul se naşte şi piere
        Cu tine!

Când ai noştri departe ne pleacă
Tot spre tine, iubito, s-apleacă,
        Să ne ştii!

Că tu ai tihna senină din munţi
Şi blândeţea din şes, că te pronunţi
        Cum te scrii!
Noblețe simplă, fără fasoane
Precum iubirea-i fără galoane -
        Eşti mare!
Mă-nclin în fața ta mult, bucuros
Că-s al tău și tare-mi ești de folos,
        Splendoare!

George Ene

Jianu Liviu-Florian - A venit bunica



A venit bunica

A venit bunica, de prin ceruri, jos,
Să se-nchine-n strană,  Domnului Hristos.
Părul, ca argintul, mâna, cum e ceara,
Dreaptă, cum e grâul, bună, cum e ţara…

N-am văzut, pe lume, să se-nchine-un munte,
Cum îşi duce buna, dreapta ei, la frunte.
N-am văzut pe lume, legănat de coasă
Lacrima să-i taie Domnului în casă.

Câtă rugăciune nu a adunat
Cinei cea de taină, pusă lângă pat?
Înăuntru-i, lacrimi câte nu a strâns
Să nu-i vadă cerul hohotul de plâns?

Câţi orfani în lege, cum a fost şi dânsa
N-au avut o casă-n inima ei, plânsa?
Câţi copiii din ceruri nu i-au fost fraţi vii,
Pâna când, pe buze, sângele – i ţâşni?

Doar aici, în strană, sub povara humii
De muncit, ca roaba, alor ei, şi lumii,
N-a ajuns bunica… doar acum, pe când
A venit din ceru-i sufletul  flămând …

Şi se tot închină, pentru fiecare
Palmă, pumn, sudalmă, şuturi din picioare
Câte-a luat în viaţă, şi de la bărbat,
Şi de la o lume, care a tot dat …

Cât era de bine, ea stătea cu frică…
Şi ducea o casă-n cârca-i de furnică…
Sub obroc ţinându-şi marele ei viciu -
Căci avea păcate -  NU AVEA SERVICIU…

Şi acum, când lumea-i plină de păcate,
Căci servicii n-are, nici în străinătate –
Coborâ bunica, pe pământ, din cer –
Să se roage pentru cei ce n-au, şi cer…

Ce să le dea dânsa? Dintr-un boţ de duh,
Care-şi face cruce dreaptă, prin văzduh?
Ce să le dea dânsa? Dintr-un boţ de ţară,
Care vrea o pâine, însă nu mai ară?

Ce să le dea dânsa? Ce-a muncit un car,
Fără de tăgadă, fără de salar?
Ce să le dea dânsa? Care şi-a dat tot?
Ultima suflare, pentru vreun nepot?

A venit bunica, de prin ceruri, jos,
Să se-nchine-n strană,  Domnului Hristos.
Părul, ca argintul, mâna, cum e ceara,
Dreaptă, cum e grâul, bună, cum e ţara…

25 octombrie 2012
Jianu Liviu-Florian

Tanitana

În ochii tăi
Mă năşteam
Încă odată.

Eram frunza ta de pe ram
Erai vânt
Care nu a bătut niciodată.

Palmele tale
Ştiau să îmi spună pe dinafară
Numele toate.

Gura ta goală
Îmi îmbrăca buzele
Cu  poieni neumblate.

Trupul tău
Îmi era şarpele adorat.
Cum nu s-a încolăcit pe respiraţia din mine…
Şi nu l-am călcat…

Şi mai erai tu
De care nu –mi mai aduc  aminte.
O mare de nespuse corăbii,
La un ţărm de cuvinte…


25 octombrie 2012
Jianu Liviu-Florian

miercuri, 24 octombrie 2012

George Ene - Strigăt până prea târziu



2. Strigăt până prea târziu

 Iubito, e târziu şi încă mai scriu pătimaş pentru tine.
Deşi am aripile legate, încerc cu greu să ies din mine,
Să răzbat… Dar cad, mă ridic şi năuc retez c-o secure
Neputinţa-mi – desiş întunecat de pădure,
Să scot inima deasupră-mi – pasăre liberă, să zboare
Spre tine, că prea mult depărtarea ta mă doare.

Scriu cu sânge: pedeapsă de ocnaş – o ştiu perfect,
Dar nu-mi fac probleme pentru că scriu drept
Şi nu mai am ce pierde. Am devenit ardere păgână,
Singurătate sinistră, asemenea peisajului din lună
Ce-mi înteţeşte iadul cu mări de lacrimi grele
Şi-mi aduce, nopţile, sub pleoape, vise rele
Şi coşmaruri – căci toate mă inundă
Să te văd plutind, iubito, pe vreo undă.

Chinul îmi strânge cumplit fruntea, ca un cerc de foc.
Îl las să mă ardă de tot, că tot n-am noroc
Să te văd, să-ţi vorbesc, să-ţi sărut vibrarea,
Să mă-nfioare cuprinderea ta cum mă-nfioară marea,
Să mă topesc la picioarele tale, să nu mai fiu
Această sahară târzie – a risipirii disperate-n pustiu,
Căci fără tine pâlpâi în noapte ca o lumânare
Uitată pe-un mormânt al nimănui, fără căutare.

Rătăcesc, iubito – zbucium viu, şi voi mai rătăci
Să-ţi dau întâlnire, până m-oi isprăvi…
Când totul se va întoarce-n praf, aici, pe pământ
Şi-ncă nu-ţi voi fi în preajmă, îţi voi fi în gând,
Căci din pulberea inimii mele, îngropată-n pustie,
Se va-ntrupa Pasărea Phoenix, cea de-amintire târzie,
Care mă va purta prin zbateri tăioase de vânt
Să fiu lângă tine strigăt perpetuu, îngropat în cuvânt.

3. Traducere din logica booleană*)

Nisipul se desenează singur.
Sieşi îşi e designer –
colo o mână concavă,
dincolo un munte convex,
asociativitate străbătută de furnici
cărând pretutindeni ziduri închipuite
pentru aşezările lumii,
izbindu-ne cu valurile neadormitei
comutativităţi dintre mări şi oceane –
joc de curcubee în ochii noştri,
distributivitate cu ochii furnicilor,
apa dându-ne vederea stocată
în vederea-i atotcuprinzătoare
ca noi să ne lăsăm duşi de vise,
să înălţăm la scara de dincolo de noi
ceea ce abia se bănuie-n adânc,
tot mai în adâncul adâncului,
de unde ne vin tiparele identităţii
despre care noi zicem cu îngâmfare
că sunt ale noastre, şi le traducem
semn cu semn, piatră pe piatră.

Până şi ochii vulturului
se coc în adâncul tăinuit
al complementarităţii lui 0 şi 1,
nimicul şi sinele
care-şi fac rocada-nerocada lor
hic et nunc, căci se multiplică
întotdeauna la infinit
până se umple cerul cu ochi de vulturi
de la care cerşim ochi, să ne umplem
până-n vârful degetelor de ochi,
să vedem cu degetele nevăzutul,
să-l gustăm cu pipăitul,
să-l pipăim cu mirosul,
să-l mirosim cu auzul,
să-l auzim cu pietrele
intrate adânc în pietre
încât cântă, auziţi-le!

Femeile noastre când nasc ţipă.
Şi pietrele ţipă, dar nu le aude nimeni.
Le vibrează nisipul sub tălpi,
iar tălpile lor ne umblă prin vise
cu plecaţii, cu veniţii,
cu neveniţii încă, ce purced
prin noi spre alte vremuri,
cu alte ţipete, de bună seamă
ecou în pântecele pântecelor
nenăscute, vedeţi-le!

Privirile ţipă şi ele. Ascunsele
ne caută risipite-n aer,
iar aerul ne trădează după logica booleană,
unde functorii fals şi adevăr
se întrec cu rapiditatea vitezei luminii,
spre a ne recompune în pietrele-display-uri,
iată-ne, vedeţi-ne, ţineţi-ne aproape,
nu vă puneţi mintea cu fuga lor în neant.
Suntem şiruri de 0 şi 1 de aer,
împerecheate-desprecheate-amestecate
cu iubirea dintre a fi şi a nu fi iubire,
câmpuri cibernetice care se opresc
întotdeauna la a nu fi
spre a fi
în nisipul ce se desenează singur,
sieşi fiindu-şi designer.

Şi naşterea fi-va-ne în logica booleană:
firele de nisip veghindu-ne.

Şi viaţa fi-va-ne în logica booleană:
firele de nisip trăindu-ne.

Şi moartea fi-va-ne în logica booleană:
firele de nisip renăscându-ne.

Toate asumatele propoziţii
sus
țin stâlpii luminatelor supoziţii,
generate de legile logicii booleene,
ale multiplicării firelor de nisip
structurate-n adânc -
faguri între a fi şi (sau) a nu fi,
pentru a nu fi, spre a fi…
George Ene
 ________________________________
*) George Boole (1815-1864), matematician și logician englez, cu contribuții remarcabile în algebră și teoria ecuațiilor diferențiale, precum și întemeietorul logicii simbolice moderne („Cercetări asupra legilor gândirii”), de unde și numele de „logică boolenă” (esențială în rezolvarea contradicțiilor prin utilizarea functorilor logici 0 și 1).
Logica lui George Boole (booleană) stă la baza dovedirii obiectivității lumii materiale și se studiază în facultățile de filosofie din România.





























marți, 23 octombrie 2012

Jianu Liviu-Florian - Lângă cimitirul unde-i doarme omul


Biserica şi cimitirul din Vânăta - Tismana

 Lângă cimitirul unde-i doarme omul

Lângă cimitirul unde-i doarme omul,
Mama noastră poate, încă, să păşească,
Ca un zbor de frunză picurat din pomul
Ce îi dă putere, încă, să ne crească ...

Are ceva rude, poate, împrejur.
Dar copiii mamei sunt plecaţi departe.
Îi trimit de toate. Ea mai dă un tur
Prin singurătate. Ei, prin străinătate.

Parcă nu mai poate. Parcă e prea greu
De ţinut în poală, lumea  asta toată.
Mama – cât mai este – loc de Dumnezeu
Ţine, da-i  bătrână, cât o să mai poată?

Când şi când, mai vine câte un copil.
Ce să le mai facă, ce să le mai spună?
Dintr-o biată pensie, ea, la toţi,  tiptil,
Pentru zile negre, albele le-adună.

Tristă-i bucuria de a-i şti pe toţi
Bine, când doar dânsa, de puteri e slabă.
Zburdă azi copiii ei, pe patru roţi.
Mama se târăşte-n cârja ei de babă.

Lângă cimitirul unde-i doarme omul,
Mama noastră poate, încă, să păşească,
Ca un zbor de frunză picurat din pomul
Ce îi dă putere, încă, să ne crească ...

Are ceva rude, poate, împrejur.
Dar copiii mamei sunt plecaţi departe.
Îi trimit de toate. Ea mai dă un tur
Prin singurătate. Ei, prin străinătate.


Parcă nu mai poate. Parcă e prea greu
De ţinut în poală, lumea  asta toată.
Mama – cât mai este – loc de Dumnezeu
Ţine, da-i  bătrână, cât o să mai poată?

23 octombrie 2012
 Jianu Liviu-Florian


 Să nu uitaţi să vă jucaţi!

Să nu uitaţi să vă jucaţi!
Când prea serioşi, o să uitaţi
Să vă jucaţi, un infinit,
Nici nu veţi şti că aţi murit!

Când în sfârşit, nu veţi mai şti,
Să vă jucaţi, să fiţi copii,
Prea plini de ştiinţă, sau de biţi -
Nici nu veţi şti,  că  nu mai ştiţi!

Când toate veţi avea, în loc
De-un pic de taină, şi de joc,
Şi doar veţi comada, s-aveţi,
Nici nu veţi şti ce bieţi sunteţi!

Să nu uitaţi un joc uitat,
De a fi bun, cu cel bogat,
De a fi bun, cu cel lipsit,
Cât mai eşti bun – nu ai murit!

Să nu uitaţi să vă jucaţi!
Să fiţi, în joc, aşa bogaţi,
Încât să-i daţi, prin joc, mereu,
Un zâmbet – şi lui Dumnezeu -

  
Să nu uitaţi, cât veţi trăi
De joaca voastră  de copii –
De joaca voastră de-a fi buni
Şi drepţi, pe lumea de minciuni –

Să nu uitaţi: nu-i paradis
Fără de râs, fără de vis –
Şi nu e dragoste, în tril,
Fără o joacă  de copil -

Să nu uitaţi să vă jucaţi!
Când prea serioşi, o să uitaţi
Să vă jucaţi, un infinit,
Nici nu veţi şti că aţi murit!

22 octombrie 2012
Jianu Liviu-Florian


SAVITRI
Povestire din Mahabharata

Editura Paralela 45, 2007

“Cei buni facă-şi datoria
Neclintiţi şi fără vaiet;
Că vârtutea lor conduce
Soarele, pământu-l ţine.

Veşnic s-au plecat cei nobili
Astei legi recunoscute:
Altora făcând tot bine
Ei n-aşteaptă vr’o răsplată.

Dar zadarnic ei nu luptă,
Căci folosul lor e veşnic;
Stăpânindu-se pe sine
Sunt stăpâni pe toată lumea.

(fragment din carte)
 22 octombrie 2012

Jianu Liviu-Florian

duminică, 21 octombrie 2012

George Ene - Calea

1. CALEA

În Tine – întreg Universul.
Fiecare gând de-al Tău
mişcă o galaxie
cu tristeţi, cu bucurii.
Dă la o parte tristeţile
şi opreşte bucuriile.
Mângâie-le pe creştet
şi pune-le aripi,
apoi întăreşte-li-le
cu suflarea Ta divină.
Se vor înălţa deasupră-Ţi
să Te lumineze,
să Te inunde,
să Te fericească.
Vei fi alt om,
Te asigur.
Şi-Ţi vei redobândi
iubirea de sine,
răbdarea cu semenii
şi mai ales iubirea lor,
binefăcătoare ploaie caldă.

Nu există altă Cale
decât Tu printre ele,
iar ele – fulguraţii rotunde
şi luminoase,
şi catifelate,
şi tandre
inundându-Te,
înnoindu-Te,
fericindu-Te:
Universul întreg – în Tine.

sâmbătă, 20 octombrie 2012

Jianu Liviu-Florian - Frica; Rugăciune


Cruce veche la biserica Vânăta-Tismana

Frica

Nouă zi. În frâu să-şi ţină tremurul şi toată frica,
Sub icoană, aşezată, îi vorbeşte Vasilica.
Are patruzeci de toamne. Şi-a fost – spune – asistentă,
Dar s-a rătăcit în minte. Mintea – ştiţi? – e repetentă.

Şi repetă voci şi spaime. Şi coşmaruri. Si chiar frica,
Fără nume, ce-o încearcă, de cu zori, pe Vasilica.
Şi-atunci vine să se roage, dar în felul ei, bizar,
Şade-n fund şi tot vorbeşte cu  icoana din altar…

Tace-apoi. Şi frica fuge, fuge drept la ea, în gând.
Şi femeia stă năucă, lângă Hristul ei, flămând.
Îi aduce, dimineaţa, şi împarte la meseni
Ce-or să vină, ceva fire de mărar, şi buruieni…

“Cu Biserica e bine!” Spune ciripind, de bine,
Veselă, “că are grijă de noi toţi, cum se cuvine”.
“Nu-i aşa?” Şi-ntreaga-i faţă parcă e o lumânare
Ce se bucură, când arde, de o zi de sărbătoare.

Da, e bine, foarte bine, cu Biserica - mult bine –
Are foarte multă grijă, în picioare de ne ţine,
Când – ştiţi? – mintea tot repetă spaime, voci, coşmaruri, frică,
Şi când lumea mare calcă, în picioare, lumea mică…

 19 octombrie 2012
Jianu Liviu-Florian

Rugăciune

Şi de-am să dau - din chiupul Tău de miere
Am să împart -  nu dintr-a mea putere –
Şi totuşi, buruiana –mi de nimic,
Va da şi ea, obolu-i, cât de mic –

Oricât de seacă, lumii, va să doară
Neînsemnata-mi eului povară ,
Cu-un fir de iarbă, dă-mi, şi din neant,
Să înmulţesc  enormul  Tău talant –

De-Ţi voi aduce, ca dobândă, crucii,
În loc de troiţă-n inima răscrucii,
Doar picătură-n  ploaia-Ţi cuvântată,
Ce flori vor răsări din ea, odată!

 Fir de nisip sunt, unde Tu eşti marea,
Şi om, în universul ce Ţi-e  sarea –
Şi totuşi, cât  visez, şi ştiu prea bine,
Că sunt în sinea Ta, şi eşti în mine!

20 octombrie 2012
Jianu Liviu-Florian