Faceți căutări pe acest blog

vineri, 25 octombrie 2013

Anonimul din spatele unei poezii


Poetul Vasile Mic

Notă. Poezii din e-mail nu avem obiceiul să tipărim. Iar pe cea de jos am primit-o de vreo 10 ori! Autor? Un anonim! Ei bine, dl Vasile Mic ne dezvăluie tainele acestei poezii şi în consecinţă o publicăm cu plăcere!

Balada vieţii *)

Un lung tren ne pare viaţa.
Ne trezim în el mergând,
Fără să ne dăm noi seama,
Unde ne-am suit și când.
Fericirile sunt halte,
Unde stăm câte-un minut,
Până bine ne dăm seama,
Sună, pleacă, a trecut.
Iar durerile sunt staţii!
Lungi, de nu se mai sfârşesc
Şi în ciuda noastră parcă,
Tot mai multe se ivesc.
Arzători de nerăbdare,
Înainte tot privim,
Să ajungem mai degrabă
La vreo ţintă ce-o dorim.
Ne trec zilele, trec anii,
Clipe scumpe și dureri,
Noi trăim hrăniţi de visuri
Şi-nsetaţi după plăceri!
Mulţi copii voioşi se urcă.
ţi în drum n-am întâlnit,
Iar câte-un bătrân coboară,
Trist şi frânt, sau istovit.
Vine-odată însă vremea,
Sa ne coborâm şi noi.
Ce n-am da atunci o clipă,
Să ne-ntoarcem înapoi?
Dar pe când, privind în urmă,
Plângem timpul ce-a trecut,
Sună goarna VEȘNICIEI:

Am trăit şi n-am ştiut.

Rabindranath Tagore
(7 May 1861 – 7 August 1941)
Ştiţi  autorul?
Rabindranath Tagore

*) Această poezie stă scrisă la intrarea în biserica de la Sadinca, județul Sibiu , loc unde s-au pus bazele unei mici mânăstiri condusă de părintele-călugăr David. Atât de frumoasă pe atât de adevărată.



















George Ene - Poeziile lunii octombrie



Poetul George Ene

Învăţătură de minte

 Boala stă la capătul podului şi se ia de trecători.
Îi întreabă când pe cei ce coboară, când pe cei ce urcă:
"Nu vreţi o porţie de amigdalită?"
Celor care-i zic că e mai bine să-şi schimbe meseria
le face un semn – numai de ea ştiut –
încât noaptea îi dor cumplit amigdalele.
Celor care n-o bagă-n seamă nu le face nimic.
O doamnă grăbită, care tocmai urca podul,
a fost tot la fel întrebată
dacă n-are nevoie de o porţie din aceea,
şi fiindcă aceasta i-a răspuns:
"Ce eee? Du-te, femeie, că eşti nebună!",
alaltăieri i-au fost scoase amigdalele,
ieri a făcut o infecţie galopantă,
iar azi-noapte a fost depusă la morgă.

Învăţătură de minte:
Să nu le spui niciodată nebunilor că-s nebuni!

Dragostea-mi trecu

Dragostea-mi trecu printr-un inel de aur,
luminoasă ca o porumbiţă a tăcerii,
neliniştită ca gânguritul unui copil,
absurdă ca nepăsarea lumii
pe când Creatorul îmi lega inima
la oiştea Carului Mare.

Dragostea-mi trecu printr-un inel de foc
leoaică tânără simţind dureros biciul jockeului
sub ochii reci ai lumii
înfiorată de panică
şi totuşi fericită că fi-voi dresat
o dată pentru totdeauna.

Dragostea-mi trecu printr-un inel din soare
aflându-mă sub el, în eclipsa-i,
ca un şoim împuşcat în aripă,
în ochii căruia lumea
e un nimic tulbure, indiferent
dacă mâine va fi sau nu va fi deloc.

Dragostea-mi trecu printr-un inel de întuneric
la marginea oceanului de tristeţe,
fiind cerşetorul care a furat inima lumii
spre a fugi cu ea în junglă – animal ofilit,
evaporat, cu sentimentele intrate-n beton –
şi totuşi înfometat de dragoste.


Trimit un curcubeu

Ehei, voi clipe v-aţi topit pe zare
Şi fulgerând îmi galopaţi în sânge.
Îmi arde pleoapa trista depărtare,
Căci inima-mi tresare şi vă plânge.

Ne-am depărtat, vezi bine, trestioară,
Ca doi copii la capete de lume.
Aştepţi un semn? N-ar fi întâia oară
Când dragostea-mi încerci, pusă pe glume.

Trimit un curcubeu înalt spre tine
Cu ochii mei pe stropii lui de rouă:
Stăpână-a mea, ce ai de gând cu mine?
Stăpână-a lui, de ce te faci că plouă?

Inutilise Pro Patria

Fetiţa care erai la 12 ani,
(pe când eu aveam 20),
cu părul scurt şi ochii vioi,
fetiţa aceea iute ca argintul viu
juca şotron,
acum 24 ani:
desena cu cretă axa lumii
pe cimentul aleii dintre blocuri
şi-şi lua zborul
când pe-un picior, când pe celălalt.
Fericirea se chema să nu zbârceşti,
să nu calci convenţia
liniilor marcate cu creta,
asemenea unor graniţe incredibile
între bine şi rău,
printre care-ţi conduceai piatra,
din pătrăţică în pătrăţică,
până la victoria finală
de 10 la 9 cu cea mai bună
a ta colegă de şotron,
în vreme ce eu făceam armata
la infanterie, la Breaza,
iar în seara zilei de vineri,
22 decembrie 1989,
la Revoluţie,
urma să merg
împreună cu colegii din regiment,
toţi unul şi unul - trăgători de elită,
urma să mergem, zic,
la Otopeni,
să ne încrustăm numele
PRO PATRIA,
în cimentul şotronului tău.
N-a fost să fie,
pentru că exact
când ieşiserăm din cazarmă
în stradă,
în camioanele pline –
cu motoarele duduind –
colonelul-comandant
a fost sunat din Capitală
de către un general, prieten:
"Cristiane, sunt Valeriu. Ce faci?"
"M-am pus în mişcare,
vin spre voi, să ajut Revoluţia!"
"Eşti nebun! …Şi George-al meu?"
"Şi el!"
"Mă, ai căpiat de-a binelea!
Îmi omori copilul şi n-am să ţi-o iert!
Aici e debandada-debandadelor:
toţi se cred mari şi-şi dau aiere de comandanţi!
Revocă ordinul şi întoarce-te-n unitate!
Imediat! Imediat, am zis! Îţi ordon!"
…Aşa am scăpat
de moartea care da târcoale la Otopeni,
în noaptea de pomină de vineri, 22 decembrie 1989,
când tu visai la şotronul tău
atunci neterminat,
pentru a-l transfera acum,
aici, pe site,
sub ochii tuturor,
întru pomenirea
colegilor militari de la Câmpina,
care-au plecat în locul nostru
spre a intra adânc în ciment,
chiar în noaptea aceea, la Revoluţie…

George Ene