Lucia Pătrașcu - Vine iarna ?

Moş Nicolae

Prin nămeţii de zăpadă,
răsturnaţi ca din copaie,
uşurel, ca să nu cadă,
vine Moşul Nicolae.

Merge-ncet!…Se mai opreşte
puţintel, că-i obosit!
Şi răsuflă bătrâneşte,
mulţumit că a venit

ca să-i bucure cu daruri
pe micuţii de ştrengari,
să îi treacă peste valuri
şi să-i vadă crescând mari.

În pătucuri înfăşate
copilaşii, crezi că dorm,
însă ei vorbesc în şoapte,
fiindcă n-au poftă de somn…

Lustruite, lângă uşă,
stau ghetuţele zglobii,
aşteptând câte-o păpuşă,
multe dulciuri, jucării.

Moşul ştie!… Şi le-aduce
tot ce şi-au dorit vreodată,
apoi liniştit se duce
pe la alţi copii, ce-aşteaptă.

Toţi din casă s-au culcat…
Doar o zgâtie bălaie
furişată, a strigat:

- A venit Moş Nicolae!”

 

Rezonanţe

Din înalturi, printr-o poartă,
norii scutură…Si parcă,
risipesc stele în joacă
şi le-asează roată- roată…

Toti copacii stau gramadă
şi gândesc la ce-o să fie,
fiindcă azi din galaxie
vin iar vorbe de zapadă…

Doar o ramură mai mică,
ce vedea întâia oară
fulgii, cum din cer coboară,
s-a mirat…Şi i-a fost frică!…

Mai apoi, privind atent
pe la fraţi, pe la surori,
sub micuţii obrăjori
şi-a pus palmele încet

şi uşor, ca în poveste,
adormind sub cald veşmânt,
s-a visat că-i pe pământ
porumbel ce duce-o veste…

Ornamente

Pământul nu e alb, dar pomii da,
c-a geruit bunica peste tot
din caierul de lână şi de nea.
Acum va toarce firele de tort,
s-adune din fuiorul de argint
steluţe şi sclipici pentru un ghem,
pe care să-l arunce-n răsărit
pe-ntinsul tot să ţeasă un poem,
prin care s-or ivi cântări subţiri
din clopoţei cu clinchet aurit,
purtând uşor prin aer tălmăciri
că bunicuţa iarnă a venit.

Renii lui Moş Crăciun

Renii şi cu Moş Crăciun
poartă sania bogată
prin nămeţii de zăpadă
pe la toţi copiii buni.

Ei sunt tocmai de la pol

şi când vin de sărbători,
împart daruri până-n zori,
dintr-un sac ce nu e gol,

căci se umple iar şi iar
şi purtat pe sănioară,
Moşul vine mai pe seară
la tine!...Să-ţi dea un dar!...

Oare vine?

Printre fluturi de ninsoare
se-aşterne poveste lină,
iar pomii pe la tulpină
adună plăpumi uşoare…

Pruncii pe lângă cuptoare
amiros aroma caldă,
iar în ochii lor se scaldă
flăcări pline de culoare…

Ei aşteaptă să coboare
Moş Crăciun cu sacul plin,
lunecând pe drumul lin
să le-aducă sărbătoare…

E aşa o pace mare!...
Pe sus, îngeri viorii,
colindând prin galaxii,
bat uşor din aripioare…

Numai eu, privind o floare
înghetată pe un geam,
nestiută, mă-ntrebam:
„Pentru mine, vine oare?”

Troiene

Ci iarna asta iar se troieneşte
să-mi umple sufletul cu nãluciri
şi ca în basmul ce se povesteşte,
mã troienesc şi eu cu amintiri.
În vãlãtucul alb, ce în fuioare
cuprinde tot întinsul, lãicere,
noptatece, cu pete de culoare,
vin gânduri care-mi stau ca o părere
A fost odatã o poveste veche
c-o fatã, rãdãcini de primãvarã
şi c-un bãiat, ce-şi cãuta pereche
şi-a sãrutat-o atunci întâia oarã!…
Se troieneşte iarãşi iarna albă,
mã troienesc şi eu cu-nchipuiri,
iar în copac stã ramul sã se rupã
de nea prea multã!…Şi de amintiri!… 

Lucia PĂTRAŞCU, Brăila
 

Lucia Pătraşcu - ŢARA MEA

ŢARA MEA

Când străbunii au clădit o ţară,
i-au pus temelie graiul sfânt,
doine i-au cântat în prag de seară
şi-au crescut copii pe-acest pământ.

Râurile l-au scaldat în valuri.
Ei, de strajă, sus, în munţi, au stat,
mioriţe i-au cântat pe dealuri,
câmpuri verzi cu grâu au semănat,

i-au făcut cetaţi de apărare
şi apoi le-au zugrăvit pereţi
cu icoane-n aur şi arginturi
prinse în albastru voroneţ.

S-au jertfit mereu cu bucurie.
Veac de veac au apărat-o apoi
de duşmanii ce aveau să vie,
s-o păstreze-ntreagă pentru noi!

Ne-au dat portul cel dintotdeauna,
ne-au trimis din vorbă-n vorbă, cânt,
să-l cântăm când împletim cununa
spicelor din grâul cel mai sfânt,

s-o purtăm cu drag pe culmea ninsă
şi în hore mândre s-o jucăm,
să-i păstrăm averea neatinsă,
tot întreagă, la copii s-o dăm!...

SUNTEM DE AICI

Unii-mi vor ţara, risipită glie,
uitată-n şterse sau pierdute hărţi.
De i-aş lăsa n-ar vrea să se mai ştie
c-am fost aici, prin toate aceste părţi

şi nici că mi-au lăsat străbunii zestre,
cu lanţ de sânge, împletit contur,
ce-a ocrotit pe plaiuri de poveste
sunet de tulnic, doină în azur.

Ar vrea să stau la margine de drumuri,
să nu mai ştiu al cui e drumul meu,
pe care vin strămoşii mei prin fumuri
şi mă îndeamnă să-l păzesc mereu,

să nu mi-l fure iar cei ce odată
închisu-mi-au cărarea către lume,
să nu mai ştiu cumva pe care poartă
mai intră şi mai ies vorbele bune.

Dar n-am să fac aşa precum vor crede
acei ce vor să nu mai fiu deloc,
mă ştie Dumnezeu, care mă vede,
Că sunt de-aici!...Şi că rămân pe loc!...

Lucia PĂTRAŞCU
BRĂILA